Moartea cărprioarei
Seceta a ucis orice boare de vânt.
Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.
A rămas cerul fierbinte şi gol.
Ciuturile scot din fântână nămol.
Peste păduri tot mai des focuri, focuri,
Dansează sălbatice, satanice jocuri.
Mă iau dupa tata la deal printre târsuri,
Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.
Pornim amândoi vânătoarea de capre,
Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.
Setea mă năruie. Fierbe pe piatra
Firul de apa prelins din cişmea.
Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă
Planetă, imensă si grea.
Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,
Din strunele undelor line, izvoarele.
Când va scăpăta soarele, când va licări luna,
Aici vor veni să s-adape
Una câte una caprioarele.
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.
Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri
La ceas oprit de lege si de datini.
Cu foşnet veştejit răsuflă valea.
Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!
Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă
Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.
Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcari vineţii,
Şi stelele uimite clipiră printre ele.
Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,
Frumoasă jertfă a pădurii mele!
Ea s-arătă săltând şi se opri
Privind în jur c-un fel de teamă,
Şi nările-i subţiri înfiorară apa
Cu cercuri lunecoase de aramă.
Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,
Ştiam că va muri si c-o s-o doară.
Mi se părea că retraiesc un mit
Cu fata prefăcută-n căprioară.
De sus, lumina palidă, lunară,
Cernea pe blana-i caldă flori calde de cireş.
Vai cum doream ca pentru-întâia oară
Bătaia puştii tatii sã dea greş!
Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,
Ea ridicase capul, îl clătina spre stele,
Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă
Fugare roiuri negre de mărgele.
O pasare albastră zvâcnise dintre ramuri,
Şi viaţa căprioarei spre zările târzii
Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna
Când lasă cuiburi sure şi pustii.
Împleticit m-am dus şi i-am închis
Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,
Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata
Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!
Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.
Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!
Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini...
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,
Iar datina şi mila sunt deşarte,
Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.
Pe-o nara puşca tatii scoate fum.
Vai, fără vânt aleargă frunzarele duium!
Înalţă tata foc înfricoşat.
Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!
Din ierburi prind în mâini fără să ştiu
Un clopoţel cu clinchet argintiu...
De pe frigare tata scoate-n unghii
Inima căprioarei si rărunchii.
Ce-i inima? Mi-i foame! Vreau să trăiesc şi-aş vrea ....
Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!
Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!
Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!
The Death of the Deer
The drought has stifled every feather of wind,
The sun melted down on the earth, left behind
An empty, exhausted, blistering sky,
The buckets come up from the fountains all dry.
More and more over woods fires, fires,
Dance above savage, demoniac pyres.
I follow my father through the bushes uphill,
The fir-trees scrape me, withered up and evil,
Together, we start the deer hunting quest,
The hunting of hunger in the Carpathian forest.
Thirst ruins me. The thin string of water
Drip, drop, from the spout is sizzling on stone.
My temple is throbbing. I walk on another
Enormous and heavy, strange planet alone.
We wait in a place where, from strings of calm waves,
The streams still resound.
When the sun will be set, when the moon will rise, round,
One by one, in a line, up here,
they will come to drink, the deer.
I say “Father, I`m thirsty!” he hushes me at once,
Bemusing water, how clearly you glow!
I`m tied by thirst to the soul meant to die
At an hour forbidden by custom and by law.
The valley rustles with a withered hiss,
Crosswise the sky, a dire twilight lit
the clouds, and far, above the cliff,
blood drips. My chest is red, as if
I wiped my hands of blood on it.
With bluish flames through ferns, as in a dream,
Astounded stars begin to gleam
Sacrifice of my woods, oh, beautiful prey,
How I wish you did not come, how I pray!
She bounces lightly then she stops
And looks with caution through the grass
Her slender nostrils stirred the water
In circles shimmering like brass.
A hazy fear glared deep inside her eyes
I knew that she would suffer;
I knew that she would die,
As she stood there, still, she was the sheer
Myth of the maid embodied in a deer.
White cherry flowers, high above her
The moon was sifting on her fur.
Oh, how I wish, oh, how I pray,
My father`s gun to miss its prey!
The valleys roared. Knelt, in the stream,
She raised her head, as in a dream
She watched the sky, the moon, the stars
Then fell and water gleamed with scars.
A blue bird rushed, in a tree, unknown
The deer`s life has softly flown,
Crying like birds when they depart
And their fall migrations start.
I went to close her eyes, below
So sadly laid her antlers shadow
I startled livid when, suddenly, offbeat,
My father screeched with joy: “Meat, we have meat!
I say “Father, I`m thirsty!” he nods that I may drink.
Bemusing water, how sullenly you glow!
I feel tied by thirst to the soul that died
At an hour forbidden by custom and by law…
But our laws are useless and dead
When our life hangs up on a thread
And custom, law and pity are quickly gone
When sis` is sick and hungry at home.
The smokes comes out of my father`s gun
The leafage in flocks starts to run!
My father kindles a terrible fire
The wood seems now darker and higher!
I pick up from the grass, as in a dream,
A tiny bell with silver gleam,
My father, from the spit rends with his nails
The deer`s heart and her entrails.
You, heart? I`m hungry! I want to live, I wish, although…
Forgive me deer, forgive me virgin-doe!
I`m tired. How tall is now the fire! The woods, how deep!
I cry. What does my father think? I eat and cry. I eat!
No comments:
Post a Comment